Povesti cu eroi

Cei de la Adevărul au reuşit să mă surprindă iar. De Laura Irimia mi-a spus de mult timp Amalia. Este un caz care te lasă fără cuvinte. Nu a lăsat-o aşa şi pe Mihaela Dincă. A reuşit să transforme această poveste într-o amplă acţiune de sprijin pentru o persoană extraordinară.
Las link-ul către unul din articolele din seria Jurnalul Laurei. Nu mai ei nevoie de alte comentarii.
O să pun aici şi alte două link-uri. Două bloguri. Unul e al Laurei.

Un doctor!

Monica Dragomir. Voiam de mult sa scriu de ea. A scris saptamana trecuta mai multe Izabela.
De Crăciun ne spunea că trăieşte din minuni. “Te ataşezi de copiii de aici. Uneori îi pierzi. Dacă nu ai avea parte şi de minuni ai înnebuni”. Tot ea ne spusese ceva legat de cancer şi de Dumnezeu. Spunea ca nu poate înţelege mereu de ce unii pacienţi se vindecă şi alţii nu. “Am întâlnit cazuri identice. Aceeaşi boală, aceleaşi manifestări. În unele cazuri boala făcea ravagii, celulele se dezvoltau negativ după un ritm pe care nu-l puteam controla. Au fost, însă, şi cazuri în care spuneam că nu mai putem face nimic pentru anumiţi pacienţi. Şi a doua zi tumoarea dădea înapoi miraculous. Puteam face astfel uşor operaţia. Ca şi cum Dumnezeu ar fi lucrat acolo. Minunile astea ne dau forţa de a merge mai departe”
Nu am mai văzut-o de mult pe doamna Dragomir. A rămas acolo la limita umanului. Acolo unde Dumnezeu ne arată cât de mici suntem şi cât de multe ar putea face pentru noi.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

E ziua lor

Pe 15 februarie e o sărbătoare mai tristă. Ziua Internaţională a Copilului cu Cancer.
Pe 15 ianuarie 2002, părinţi din toata lumea s-au unit pentru prima dată pentru o cauză comună, aceea de a ajuta ca toţi copiii bolnavi de cancer să primeasca cel mai bun tratament şi îngrijire. Din 2003 15 februarie a devenit Ziua Internaţională a Copilului cu Cancer. Scopul acestei zile este să atragă atenţia asupra celor 250.000 de copii cu cancer de pretutindeni, depistaţi anual, din care doar 20% primesc tratamentul adecvat.
Cancerul la copii este mai rar decat la adulţi. Depistat la timp şi tratat corect, cancerul la copii răspunde mult mai bine la tratament decât la adulţi.
În fiecare an, mai mult de 160.000 de copii din întreaga lume sunt diagnosticaţi cu cancer şi aproximativ, 90.000 mor din cauza acestei boli.
În România, rata medie de vindecare a acestor copii bolnavi este de circa 30 - 60%, în funcţie de specificul bolii. Azi Asociaţia P.A.V.E.L va organiza o conferinţă de presă în acest sens. Sâmbăta 14 februarie, se vor duce copiilor bolnavi de cancer şi leucemie spitalizaţi, mici pacheţele: fructe, dulciuri şi o jucărie de pluş. Şi ei au nevoie de dragoste. Duminică va avea loc un spectacol pentru ei. Între 15 – 28 februarie se va desfăşura pregătirea desenelor de către copii, pentru un concurs cu premii. Premierea va avea loc în martie (pe 1 sau 8 martie).
Oricine doreşte sa organizeze ceva cu această ocazie, poate apela la cei de la Asociaţie.

Bobul de muştar

„Sinceră să fiu îmi doresc atât de mult să mai traiesc”
„Mă rog zi şi noapte şi cred că până la urmă rugăciunile mele vor avea un răspuns. Se va găsi şi pentru mine un suflet bun, care va dori să mă ajute”
Sunt fragmente dintr-un mail trimis de Andrada Izabelei. Citiţi aici povestea ei spusă altfel, spusă printre lacrimi
Când am aflat de Andrada am crezut puţin că aş putea să o ajut. Andrada se ruga şi credea mai mult. Rugăciunile ei au fost ascultate. În dimineaţa aceasta a plecat spre Ungaria. Nu are încă toţi banii, dar s-a strâns o parte importantă. Şi-a deschis cont şi în valută.
EURO: RO 04 BRDE 250 SV 33 95 07 42 500
USD: RO 45 BRDE 250 SV 33 95 08 22 500
Cod SWIFT: BRDEROBU
Titular: Gherman Andrada Meda
Mulţumesc tuturor celor care au îndrăznit să fie Superman!

Anticamera vieţii

Nu e vorba aici de cele câteva luni în care o biată celulă de câţiva microni reuşeşte să devină un om. Ştiam pe cineva care avusese un accident grav de maşină. Scăpase cu viaţă. Ziarele locale numiseră în cor evenimentul o minune. Din maşină nu mai rămăsese mare lucru. Omul ăsta spunea că pentru el e ca şi cum s-ar fi născut din nou.Trecuse printr-o anticameră. A fost mai mult a morţii în acea perioadă. S-a încăpăţânat să păşească spre viaţă.
Asociaţia Română de Luptă împotriva Leucemiei(ARIL) se ocupă acum de amenajarea unor astfel de anticamere. Pentru oameni aproape morţi care se încăpăţânează să trăiască. În România pentru bolnavii de cancer se pot face terapii doar în doze mici din lipsa de camere adecvate. Dozele inadecvate fac organismul imun la acel tratament, care, continuat ulterior în străinătate nu mai are nici un efect. ARIL se zbate să implementeze un proiect de colaborare între medicii autohtoni şi unii din marile clinici europene din domeniu. Au nevoie mai întâi de camere adecvate, măcar trei-patru. Au comandat stative mobile pentru ca pacientul să se poată mişca. Acestea ajută copiii să se poată juca în timpul şedinţelor de tratamente de câteva ore, uneori. Au comandat măsuţe mobile care se pot duce deasupra patului. Mai au nevoie de injectomate şi infuzomate ( aproape 1000 de euro bucata) pentru a putea face perfuzii în dozele şi timpul indicat în terapie. Întregul proiect, care prevede şi stadii de specializare pentru medicii români, vrea să pună punct obligativităţii strângerii unor sume enorme de bani pentru terapii în străinatate. Cei fara bani vor avea mai uşor opinia celor din străinatate, evitându-se anumite greşeli.
E un vis. Un vis pentru care nişte oameni luptă de vreo doi ani. Şi nu vor înceta să lupte. Caută acum alţi visători să li se alăture. Or fi şi ei exact ca Don Quijote, dar aşa e că au existat momente în care v-aţi spus că viaţa spaniolului aluia bătrân e pur şi simplu captivantă? Aşa e că v-aţi dorit să fi fost măcar o zi şi voi un Sancho Panza?
Puteţi afla mai multe despre asociaţie pe www.aril.ro
Pentru a le cere mai multe detalii încercaţi la office@aril.ro

Tamra Oviatt
Caady Hangout

Paşi mărunţi

Odată, în sat, mersesem cu tata să ajutăm la cositul unui lan de soia. Când am ajuns acolo aveam impresia că acel câmp era atât de mare încât ar fi putut ocupa singur suprafaţa unui sat întreg. Imposibil să putem cosi atât. Eram vreo opt oameni. Am început de pe la cinci dimineaţa, glumind, să înfruntăm câmpul. Pe la amiază terminasem. Am trecut pe altă parcelă. Ajunsesem să cred că în ritmul ăla am fi putut cosi toată soia din ţară. A fost nevoie doar să păşim pentru a reuşi. Să facem paşi mici, cu răbdare.
Ieri, la fel. Dimineaţă credeam că va fi aproape imposibil ca Andrada să fie ajutată. Câmpul părea prea mare. Spre seară eram vreo şase care voiam să-i venim în ajutor. Mai e nevoie de vreo 34. Cu paşi mici înaintasem serios spre salvarea ei. Când mai mulţi ne dăm mâna pentru a face ceva cred că şi moartea tremură serios în faţa noastră.
Când am mers a doua oară în spital la Fundeni mă gândeam că nu vom putea face pentru copiii de acolo decât nişte lucruri banale. Dacă le-ai fi auzit, însă, râsul în camera de joacă ai fi realizat cât de mare este pentru ei acest lucru banal: să stai doar cu ei, să-i ajuţi să înfrunte un monstru nebăgându-l în seamă.
Pare că nu puteţi face mare lucru pentru ei. E ditamai lanul. Dar ce-ar fi să încercăm să ne mişcăm râzând pur şi simplu şi uitând de imposibil?

Povestea Andradei e mai jos.
Numărul de cont este RO15BRDE130SV77604551300
pe numela Gherman Andrada - Meda, BRD, filiala Sighetu Marmatiei.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

Reţeta lui Superman!

Cineva cerea un limbaj mai concret în prezentarea cazurilor de aici. Pentru lucrurile înfiorătoare s-au inventat zeci de cuvinte. Limfon Non-Hodgkins e unul dintre ele. E ca un cuţit înfipt în spate. E o formă de cancer.
În cazul Andradei Cozublean(Gherman), o fată de 22 de ani din Sighet, boala a fost depistată târziu, ca de obicei. Întârziere de un an. Acum are nevoie de o examinare specială, PET CT, pentru a se vedea exact ce ravagii a reuşit boala să producă în organism. Totul e urgent odata ajunsa la acest nivel. Rezultatele examinării vor stabili exact şi tratamentul necesar. Examinarea poate fi făcută la Oradea sau Debretzin. Costuri? 1.000 de euro. Şi acesta ar fi doar începutul. După, va urma tratamentul. Părinţii fetiţei aleargă acum din casă în casă pentru bani. Au strâns o sumă uriaşă pentru ei, mică în acest caz. 2.000 de lei. Matematic, daca mai multe persoane ar dona 50 sau 100 de lei, problema s-ar rezolva rapid. Banii cheltuiti cand iesiti la o bere. Tigarile fumate in weekend. Trusa de machiaj noua, la oferta. Asta o poate salva.
Ei, despre cazuri ca acesta era vorba pe blog. E o poveste despre cum fiecare din noi putem salva vieţi doar mişcându-ne din pat.
Puteţi să-mi scrieţi pe ovidiu.lefter@gmail.com sau direct către pavel.romania@yahoo.com dacă vreţi să fiţi eroul ei. Puteţi primi indicii foarte preţioase începând cu fişe medicale, poze, o adresă şi un număr de telefon. E suficient să întindeţi o mână.
A, dacă e cineva de prin Sighet şi are acasă un calculator mai vechi care ar putea-o ajuta pe pe Andrada să comunice mai uşor cu toate spitalele astea, sigur v-ar fi recunoscătoare.

Numarul de cont este RO15BRDE130SV77604551300

pe numela Gherman Andrada - Meda, BRD, filiala Sighetu Marmatiei.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

Risipitorul de minuni

Pe 8 februarie Francisc va urca într-un avion care va decola spre Genova. Medicii îi vor mai face nişte analize. Doi posibili donatori de măduvă osoasă ar putea să încheie un coşmar care durează de mai mult de un an. Peste 365 de zile a petrecut Francisc şi mama sa în salonul Spitalului Oncologic. O să-i fie mai greu să-şi reamintească de aerul răcoros dintr-un parc, dar face el faţă. Proteza lui George a fost găsită la un preţ mult mai mic. Doar 7.000 de lei. Mai are nevoie de 3.000. Săptămâna aceasta sunt şanse mari să fi plecat şi el acasă. Şi mamei lui o să-i fie greu să se obişnuiască fără toţi copiii din spital pe care îi purta în braţe pe holuri şi cărora căuta să le fure zâmbete. Dar e puternică. Face şi ea faţă. Clementina e mai bine. Acum bunica ei o ajută să citească poveşti. Ştie şi ea, dar nu atât de bine. Georgiana e acasă. Alex e mult mai bine. Nu a mai trecut pe la spital de la Crăciun. Oricât de simpatic ar fi el nimeni nu mai vrea să treacă pe acolo. Cineva spunea că nu poate decât să se roage pentru copiii aceştia. Poate e cel mai important lucru. Până la urmă poate rugăciunile au făcut toate astea. Există undeva Cineva care dacă e rugat insistent presară minuni cum norii s-au obişnuit să presare ploaia.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

Tabloul

Asociaţia PAVEL are sediul la parterul Spitalului Oncologic Fundeni, pe un hol care duce spre un paraclisier. La începutul culoarului sunt două afişiere cu zeci de desene şi colaje ale copiilor. Unul atrage atenţia prin colorile sale dure. E acolo un gri care zgârie privirea. Dacă îl priveşti mai atent te uimeşte poate întâi tema, apoi stilul amar al Fridei Khalo, apoi o lacrimă care ţi se zbate la baza ochilor. Coala de hârtie e împărţită în două de o linie frântă. Ca o fereastră crăpată. În jumătatea dreaptă, un verde viu înconjoară totul. În iarba verde se zăresc cu uşurinţă urme ale pensulei şi ici colo mici mormane de acuarelă. În josul paginii e un câine flocos, cu sprânecene mari. Din spate, un copil cu haină roşie aleargă spre el. Mai în spate, un cuplu, probabil părinţii, privesc amuzaţi scena. În dreapta desenului, însă, acuarela e mai săracă. Domină griul, puţin mai închis pe margini. În mijloc, un pat de spital, pe pat acelaşi copil din dreapta stă acum întins, obosit şi parcă ceva mai lung. O mână îi atârnă conectată la perfuzii. Copilul nu mai are culoare. Conturul e făcut mai mult din creion. Lângă pat, un trup mic. Se roagă cu mâinile strânse, cu bărbia încordată, cu privirea agăţată de cer. E făcut din plumbul unui creion şi el. Şi griul înghite totul, mai deschis spre centru, asemenea pereţilor murdari ai unui spital, mai închis spre margini ca o mocirlă. Verdele a rămas de cealaltă parte a crăpăturii.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

9. Georgiana

Georgiana mi-e cea mai dragă. Recunosc. E atât de frumoasă! Îmbrăcată în roz, cu ochi negri de ursuleţ de pluş, cu părul negru. E atentă când pictează. Pictează bine. Îl iartă pe Francisc care a mai fost rău cu ea. Îşi desenează o casă a ei. Nu-l va invita pe Francisc acolo decât dacă se va cuminţi. Francisc ţine cumva la ea, dar e băiat şi nu vrea să o arate. Dacă i-am spune Georgianei că el plângea când ea nu era acolo...E atent cu ea când vine vorba de păpuşi. Are pe pat un joc în care Farncisc arată că poate fi unul din cei mai grijulii bărbaţi. El găteşte, spală, îngrijeşte. Şi o ajută pe Georgiana. Mama ei e tânără şi la fel de frumoasă. Doar că puţin tristă. Georgiana a trecut de un hop. În doi ani se va putea spune dacă a scăpat de tot, dar e puţin expusă în perioada aceasta. Asta nu o poate opri pe mama sa probabil să binecuvânteze fiecare zi alături de minunăţia asta de fată.

8. Clementina

Clementina are haine subţiri, vechi. La gât o iconiţă prinsă cu aţă probabil de la o haină deşirată. E slăbuţă şi retrasă. Desenează concentrată. Vorbeşte mai greu. Dar ştie orice regulă care ţine de comportamentul în societate. Ne spune că are un frate care nu e tocmai frate. Mama s-a căsătorit de două ori. De la alţii aflăm că bunica are grijă de ea acum. Nu are nici bunica nici un ban, dar are voinţă. Şi mai reuşeşte şi cu atât. E slabă şi îngrijorată, nu atât de bătrână pe cât te-ai aştepta. O ia pe Clementina în braţe şi priveşte spre perete fix căutând forţa de a spera. Clementina e slabă. Şi atât de bine educată.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

7. Ilie

Mama lui Ilie e dintr-un sat de lângă Alexandria. Pare foarte săracă. E bucuroasă că o fată i-a plecat în Spania. A strâns bani acolo şi i-a luat lui Ilie un telefon mobil. L-au pierdut în taxi. Tot ce strânsese biata fată. Oricum, Ilie a rămas cu gândul la animalele lui. Are griji şi mai mari. De exemplu, cum să-şi scape cei doi câini de vecinul cel răutăcios. Vaci nu mai au ai lui că şi aşa pierd mult timp cu el prin spitale. Cine să aibă grijă de ele? Ilie desenează lucruri băieţeşti. În creion. Nu e un fan al culorilor. Emblema Stelei e un laitmotiv pe foile din faţa lui. Cazul lui e unul fericit. A trecut de ce era mai greu, dar trebuie să vină des la control.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

6. Cosmin

Cosmin e moldovean get-beget. Tace până se învaţă cu omul. După, nu-i mai poţi închide gura. E hotărât şi vorbeşte cu un accent puternic. Ce mai? Show cu moldoveni. E din Botoşani. De câte ori merge să ia medicamente e destul de supus. În rest, are o obsesie pentru camera de joacă. Ar sta acolo tot timpul. Păcat că nu toţi îi împărtăşesc pasiunea. Puteţi trece pe la el dacă aveţi nevoie de o reţetă de „măligî” autentică sau nu ştiţi exact ce aţi putea găti cu o „vânâtî”.

5. George

Pe George nu l-am întâlnit în spital de Crăciun. Cei de la fundaţia PAVEL voiau să-i dea un cadou mai târziu prin cineva din afara spitalului. Ca şi cum ar fi venit şi pe la el un fel de moş. El ştie că în rolul moşului joacă de fapt actori peste actori. George mi-a oferit mai multe minuni. Mă opresc acum la el în formă pură. E stelist. Piciorul i-a fost amputat. Mama sa se agită dintr-o parte în alta. Se opreşte puţin. Spune în fugă că băaiatul are nevoie de o proteză. Costă 17.000 de lei. Casa de Asigurări de Sănătate a oferit 4.000. George povesteşte de Steaua. L-a enervat egalul ala cu Craiova. Dacă ar fi ştiut, echipa ar fi tras mai tare. I-am promis că oricum vor câştiga campionatul anul acesta. În concluzie, sunt foarte interesat de transferurile echipei.

4. Alex

Alex e băiat mare. Pe frunte are semnele unei operaţii. Îi ia peste picior pe toţi Moşi Crăciunii. Ca orice băiat mare. Ne spune că a fi trecut pe acolo un moş care cam era femeie, care avea şi părul albastru, şi vreo douăzeci de ani. S-au stricat şi moşii aştia. Mă gândeam că un băiat ca Alex ar fi numai potrivit pentru moşul ăsta tânăr. Toate fetele de vârsta lui(are 11 ani) ar trebui să aibă grijă ca el să depăşească problemele astea stupide. Ar contribui la conservarea unui Don Juan pe cinste. De data asta român. Să populeze americanii Transilvania cu Alecşi. Dracula e şi aşa expirat. Mama lui Don Juan ne ajută să-i înţelegem odorul. Râde cu mâinile strânse pe coapse. Pare a fi timidă. Sau poate suferă şi se chinuie să râdă ca să mai venim pe la ei. Alex se alintă şmechereşte. Acum e acasă. Mi-e dor de el şi nici măcar nu sunt fată.

3. Francisc

În aceeaşi zonă e şi Francisc. E o vedetă pe palier. Când l-am văzut prima dată stătea pe scaun. I se administrau medicamente. Asistentele în jurul patului făceau glume să-i oprească lacrimile. În ciuda acestei imagini băiatul numai un plângăcios nu e. „Farncisc, ce o să te faci când vei fi mare?”. O întrebare suficient de bine aleasă pentru a defereca acest şuvoi de energie. Vrea să fie şi şofer, să conducă în mare trombă. Vrea să fie şi poliţist. Şi pompier. Vrea să fie orice. Are atâta energie că le-ar putea face pe toate. Vorbeşte răspicat. Şi se uită fix la tine. Boala a dat de bucluc cu el. A ales prost. Ştiam dinainte câte ceva despre el. E prieten bun cu Georgiana. Sunt nedespărţiţi. Asistentele spun că a plâns şi din cauză că ea nu e acolo. Ei, ce mai! Dragoste la cinci ani. Minunea Francisc funcţionează la maxim în preajma Georgianei. Vom reveni la povestea ei, să le legăm. Oricum se vor lega ele cândva, nu? Copiii speră.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

2. Lorelai

Lângă camera lui Antonio e Lorelai. O fetiţă care a aflat de pe undeva că dacă se preface a fi timdă cucereşte mai multe persoane. Ar fi cucerit oricum. E îmbrăcată în roz. Zâmbeşte şi e supărată dacă o întrerupi din şedinţele de desene animate. Le alternează cu alte şedinţe de medicamentaţie. Un motiv suficient ca primele să fie atât de importante. Mama ei e o luptătoare în cazul ăsta. Lorelai e copleşită de energia mamei. A făcut o operaţie în Ungaria. Tumoarea ei nu poate fi operată aici. Mai e nevoie de o operaţie. Iar totul atârnă de bani. Mama zâmbeşte jenată. Speră. Pare ruptă dintr-o rugăciune în care a vărsat râuri de lacrimi. Parcă pe faţa ei se mai zăresc urmele unui braţ trecut bărbăteşte peste pentru a usca toate lacrimile. Lorelai se mândreşte, se fâsticeşte când e lăudată. Are incisivii mai mari. Din cauza tumorii. E ca un iepuraş roz. Se spune că e cea mai frumoasă din spital.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

1. Antonio

Antonio e dinamovist. Înainte de Craciun stătea pe hol. Foarte slăbuţ, cu un zâmbet potolit. Îl aştepta pe Ionuţ Dănciulescu. „A promis că vine”. Primise ghete şi un prosop cu însemnele Dinamo. Dănciulescu nu a putut ajunge atunci. Mai târziu mama lui ne povesteşte doar despre cum va intra baiatul ei în rândul celor ce vor reuşi. A trecut deja de multe faze dificile doar prin luptă. E atât de mândră de fiul ei luptător. Ar face troiţe cu el şi le-ar monta la intersecţii ca lumea să reînveţe să lupte. Ghetele şi fularul îi atârnă deasupra patului, lângă pernă. Echipamentul e împăturit pe un scaun. Pe perete e o fotografie cu băiatul în clasa întâi. Mama povesteşte. Te temi să nu plângă. Nu o face. E rudă doar cu un luptător. Ne spune cum îşi făcea băiatul părul după primele şedinţe de citostatice. E nostimă. Copilul ei a fost ca negrii o vreme şi toată lumea se juca în părul lui. Când îşi va reveni, cei de la Dinamo ar face bine să-l caute. Sigur au nevoie în echipă de jucători care nu ştiu ceînseamnă să pierzi. În plus, s-ar înţelege sigur cu Dănciulescu. Veţi întreba unde e minunea. Vizitaţi-l! Va fi greu să-i uitaţi. Nu au nevoie de milă. Eu am simţit în faţa lor, în schimb, că aş avea. Ultima dată mă plângeam că nu o să pot respecta un deadline la ziar. Antonio ar râde de s-ar prăbuşi de pe pat să mă audă.

Izvorul minunilor

Unii cred ca ni se intampla să trecem zilnic pe lângă minuni, dar suntem prea ocupaţi cu alte nimicuri să le mai putem observa. Alţii vorbesc despre deficienţe ale memoriei când vine vorba de miracole. Să zicem că Dumnezeu ar despărţi luna în felii ca să poţi face tu un cadou drăguţ cuiva. Să zicem că a făcut-o în faţa ta. Tu şi El. Într-un an sunt şanse mari să fii un ateu convins. O să scriu acum rapid despre nişte minuni recente să îngreunez puţin procesul ăsta de uitare.

Anul trecut minunile m-au năpădit în perioada Crăciunului. Spitalul Oncologic Fundeni poate fi şi el acuzat că a permis apariţia acestor fenomene. În primul rând, pentru curioşi, acolo e un fel de casa minunilor. Dacă vă simţiţi trist şi credeţi că o minune v-ar putea pune pe picioare puteţi încerca să treceţi pe acolo. Sunt multe astfel de locuri în lume, evident. Totul e să le treci odată pragul şi să te laşi fermecat.

Minunile au mai multe chipuri. În primul rând, vă apare ceva ce seamănă cu nişte copii pe cinste. Aşa încep minunile. Cu feţe de copii. La spitalul din Fundeni un etaj întreg este dedicat copiilor care au cancer în diverse etape. Dacă îi priviţi deja ca pe nişte persoane lovite nu vă mai întrebaţi de ce nu câştigaţi nici o competiţie sportivă. Copiii luptă. Toţi. Şi foarte mulţi câştigă. O să-i în şir pe cei care îmi vin în minte. Oricine poate trece pe acolo şi să completeze lista. În caz că vă bat gânduri de genul acesta trebuie să vă avertizez. E uşor ca în rugăciuni să puneţi copilaşii aceştia înaintea voastră. Speranţa din ochii lor vă va urmări.

Urmeaza povestile lor!