1. Antonio

Antonio e dinamovist. Înainte de Craciun stătea pe hol. Foarte slăbuţ, cu un zâmbet potolit. Îl aştepta pe Ionuţ Dănciulescu. „A promis că vine”. Primise ghete şi un prosop cu însemnele Dinamo. Dănciulescu nu a putut ajunge atunci. Mai târziu mama lui ne povesteşte doar despre cum va intra baiatul ei în rândul celor ce vor reuşi. A trecut deja de multe faze dificile doar prin luptă. E atât de mândră de fiul ei luptător. Ar face troiţe cu el şi le-ar monta la intersecţii ca lumea să reînveţe să lupte. Ghetele şi fularul îi atârnă deasupra patului, lângă pernă. Echipamentul e împăturit pe un scaun. Pe perete e o fotografie cu băiatul în clasa întâi. Mama povesteşte. Te temi să nu plângă. Nu o face. E rudă doar cu un luptător. Ne spune cum îşi făcea băiatul părul după primele şedinţe de citostatice. E nostimă. Copilul ei a fost ca negrii o vreme şi toată lumea se juca în părul lui. Când îşi va reveni, cei de la Dinamo ar face bine să-l caute. Sigur au nevoie în echipă de jucători care nu ştiu ceînseamnă să pierzi. În plus, s-ar înţelege sigur cu Dănciulescu. Veţi întreba unde e minunea. Vizitaţi-l! Va fi greu să-i uitaţi. Nu au nevoie de milă. Eu am simţit în faţa lor, în schimb, că aş avea. Ultima dată mă plângeam că nu o să pot respecta un deadline la ziar. Antonio ar râde de s-ar prăbuşi de pe pat să mă audă.