Risipitorul de minuni

Pe 8 februarie Francisc va urca într-un avion care va decola spre Genova. Medicii îi vor mai face nişte analize. Doi posibili donatori de măduvă osoasă ar putea să încheie un coşmar care durează de mai mult de un an. Peste 365 de zile a petrecut Francisc şi mama sa în salonul Spitalului Oncologic. O să-i fie mai greu să-şi reamintească de aerul răcoros dintr-un parc, dar face el faţă. Proteza lui George a fost găsită la un preţ mult mai mic. Doar 7.000 de lei. Mai are nevoie de 3.000. Săptămâna aceasta sunt şanse mari să fi plecat şi el acasă. Şi mamei lui o să-i fie greu să se obişnuiască fără toţi copiii din spital pe care îi purta în braţe pe holuri şi cărora căuta să le fure zâmbete. Dar e puternică. Face şi ea faţă. Clementina e mai bine. Acum bunica ei o ajută să citească poveşti. Ştie şi ea, dar nu atât de bine. Georgiana e acasă. Alex e mult mai bine. Nu a mai trecut pe la spital de la Crăciun. Oricât de simpatic ar fi el nimeni nu mai vrea să treacă pe acolo. Cineva spunea că nu poate decât să se roage pentru copiii aceştia. Poate e cel mai important lucru. Până la urmă poate rugăciunile au făcut toate astea. Există undeva Cineva care dacă e rugat insistent presară minuni cum norii s-au obişnuit să presare ploaia.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

Tabloul

Asociaţia PAVEL are sediul la parterul Spitalului Oncologic Fundeni, pe un hol care duce spre un paraclisier. La începutul culoarului sunt două afişiere cu zeci de desene şi colaje ale copiilor. Unul atrage atenţia prin colorile sale dure. E acolo un gri care zgârie privirea. Dacă îl priveşti mai atent te uimeşte poate întâi tema, apoi stilul amar al Fridei Khalo, apoi o lacrimă care ţi se zbate la baza ochilor. Coala de hârtie e împărţită în două de o linie frântă. Ca o fereastră crăpată. În jumătatea dreaptă, un verde viu înconjoară totul. În iarba verde se zăresc cu uşurinţă urme ale pensulei şi ici colo mici mormane de acuarelă. În josul paginii e un câine flocos, cu sprânecene mari. Din spate, un copil cu haină roşie aleargă spre el. Mai în spate, un cuplu, probabil părinţii, privesc amuzaţi scena. În dreapta desenului, însă, acuarela e mai săracă. Domină griul, puţin mai închis pe margini. În mijloc, un pat de spital, pe pat acelaşi copil din dreapta stă acum întins, obosit şi parcă ceva mai lung. O mână îi atârnă conectată la perfuzii. Copilul nu mai are culoare. Conturul e făcut mai mult din creion. Lângă pat, un trup mic. Se roagă cu mâinile strânse, cu bărbia încordată, cu privirea agăţată de cer. E făcut din plumbul unui creion şi el. Şi griul înghite totul, mai deschis spre centru, asemenea pereţilor murdari ai unui spital, mai închis spre margini ca o mocirlă. Verdele a rămas de cealaltă parte a crăpăturii.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

9. Georgiana

Georgiana mi-e cea mai dragă. Recunosc. E atât de frumoasă! Îmbrăcată în roz, cu ochi negri de ursuleţ de pluş, cu părul negru. E atentă când pictează. Pictează bine. Îl iartă pe Francisc care a mai fost rău cu ea. Îşi desenează o casă a ei. Nu-l va invita pe Francisc acolo decât dacă se va cuminţi. Francisc ţine cumva la ea, dar e băiat şi nu vrea să o arate. Dacă i-am spune Georgianei că el plângea când ea nu era acolo...E atent cu ea când vine vorba de păpuşi. Are pe pat un joc în care Farncisc arată că poate fi unul din cei mai grijulii bărbaţi. El găteşte, spală, îngrijeşte. Şi o ajută pe Georgiana. Mama ei e tânără şi la fel de frumoasă. Doar că puţin tristă. Georgiana a trecut de un hop. În doi ani se va putea spune dacă a scăpat de tot, dar e puţin expusă în perioada aceasta. Asta nu o poate opri pe mama sa probabil să binecuvânteze fiecare zi alături de minunăţia asta de fată.

8. Clementina

Clementina are haine subţiri, vechi. La gât o iconiţă prinsă cu aţă probabil de la o haină deşirată. E slăbuţă şi retrasă. Desenează concentrată. Vorbeşte mai greu. Dar ştie orice regulă care ţine de comportamentul în societate. Ne spune că are un frate care nu e tocmai frate. Mama s-a căsătorit de două ori. De la alţii aflăm că bunica are grijă de ea acum. Nu are nici bunica nici un ban, dar are voinţă. Şi mai reuşeşte şi cu atât. E slabă şi îngrijorată, nu atât de bătrână pe cât te-ai aştepta. O ia pe Clementina în braţe şi priveşte spre perete fix căutând forţa de a spera. Clementina e slabă. Şi atât de bine educată.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

7. Ilie

Mama lui Ilie e dintr-un sat de lângă Alexandria. Pare foarte săracă. E bucuroasă că o fată i-a plecat în Spania. A strâns bani acolo şi i-a luat lui Ilie un telefon mobil. L-au pierdut în taxi. Tot ce strânsese biata fată. Oricum, Ilie a rămas cu gândul la animalele lui. Are griji şi mai mari. De exemplu, cum să-şi scape cei doi câini de vecinul cel răutăcios. Vaci nu mai au ai lui că şi aşa pierd mult timp cu el prin spitale. Cine să aibă grijă de ele? Ilie desenează lucruri băieţeşti. În creion. Nu e un fan al culorilor. Emblema Stelei e un laitmotiv pe foile din faţa lui. Cazul lui e unul fericit. A trecut de ce era mai greu, dar trebuie să vină des la control.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

6. Cosmin

Cosmin e moldovean get-beget. Tace până se învaţă cu omul. După, nu-i mai poţi închide gura. E hotărât şi vorbeşte cu un accent puternic. Ce mai? Show cu moldoveni. E din Botoşani. De câte ori merge să ia medicamente e destul de supus. În rest, are o obsesie pentru camera de joacă. Ar sta acolo tot timpul. Păcat că nu toţi îi împărtăşesc pasiunea. Puteţi trece pe la el dacă aveţi nevoie de o reţetă de „măligî” autentică sau nu ştiţi exact ce aţi putea găti cu o „vânâtî”.

5. George

Pe George nu l-am întâlnit în spital de Crăciun. Cei de la fundaţia PAVEL voiau să-i dea un cadou mai târziu prin cineva din afara spitalului. Ca şi cum ar fi venit şi pe la el un fel de moş. El ştie că în rolul moşului joacă de fapt actori peste actori. George mi-a oferit mai multe minuni. Mă opresc acum la el în formă pură. E stelist. Piciorul i-a fost amputat. Mama sa se agită dintr-o parte în alta. Se opreşte puţin. Spune în fugă că băaiatul are nevoie de o proteză. Costă 17.000 de lei. Casa de Asigurări de Sănătate a oferit 4.000. George povesteşte de Steaua. L-a enervat egalul ala cu Craiova. Dacă ar fi ştiut, echipa ar fi tras mai tare. I-am promis că oricum vor câştiga campionatul anul acesta. În concluzie, sunt foarte interesat de transferurile echipei.

4. Alex

Alex e băiat mare. Pe frunte are semnele unei operaţii. Îi ia peste picior pe toţi Moşi Crăciunii. Ca orice băiat mare. Ne spune că a fi trecut pe acolo un moş care cam era femeie, care avea şi părul albastru, şi vreo douăzeci de ani. S-au stricat şi moşii aştia. Mă gândeam că un băiat ca Alex ar fi numai potrivit pentru moşul ăsta tânăr. Toate fetele de vârsta lui(are 11 ani) ar trebui să aibă grijă ca el să depăşească problemele astea stupide. Ar contribui la conservarea unui Don Juan pe cinste. De data asta român. Să populeze americanii Transilvania cu Alecşi. Dracula e şi aşa expirat. Mama lui Don Juan ne ajută să-i înţelegem odorul. Râde cu mâinile strânse pe coapse. Pare a fi timidă. Sau poate suferă şi se chinuie să râdă ca să mai venim pe la ei. Alex se alintă şmechereşte. Acum e acasă. Mi-e dor de el şi nici măcar nu sunt fată.

3. Francisc

În aceeaşi zonă e şi Francisc. E o vedetă pe palier. Când l-am văzut prima dată stătea pe scaun. I se administrau medicamente. Asistentele în jurul patului făceau glume să-i oprească lacrimile. În ciuda acestei imagini băiatul numai un plângăcios nu e. „Farncisc, ce o să te faci când vei fi mare?”. O întrebare suficient de bine aleasă pentru a defereca acest şuvoi de energie. Vrea să fie şi şofer, să conducă în mare trombă. Vrea să fie şi poliţist. Şi pompier. Vrea să fie orice. Are atâta energie că le-ar putea face pe toate. Vorbeşte răspicat. Şi se uită fix la tine. Boala a dat de bucluc cu el. A ales prost. Ştiam dinainte câte ceva despre el. E prieten bun cu Georgiana. Sunt nedespărţiţi. Asistentele spun că a plâns şi din cauză că ea nu e acolo. Ei, ce mai! Dragoste la cinci ani. Minunea Francisc funcţionează la maxim în preajma Georgianei. Vom reveni la povestea ei, să le legăm. Oricum se vor lega ele cândva, nu? Copiii speră.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

2. Lorelai

Lângă camera lui Antonio e Lorelai. O fetiţă care a aflat de pe undeva că dacă se preface a fi timdă cucereşte mai multe persoane. Ar fi cucerit oricum. E îmbrăcată în roz. Zâmbeşte şi e supărată dacă o întrerupi din şedinţele de desene animate. Le alternează cu alte şedinţe de medicamentaţie. Un motiv suficient ca primele să fie atât de importante. Mama ei e o luptătoare în cazul ăsta. Lorelai e copleşită de energia mamei. A făcut o operaţie în Ungaria. Tumoarea ei nu poate fi operată aici. Mai e nevoie de o operaţie. Iar totul atârnă de bani. Mama zâmbeşte jenată. Speră. Pare ruptă dintr-o rugăciune în care a vărsat râuri de lacrimi. Parcă pe faţa ei se mai zăresc urmele unui braţ trecut bărbăteşte peste pentru a usca toate lacrimile. Lorelai se mândreşte, se fâsticeşte când e lăudată. Are incisivii mai mari. Din cauza tumorii. E ca un iepuraş roz. Se spune că e cea mai frumoasă din spital.
Tamra Oviatt
Caady Hangout

1. Antonio

Antonio e dinamovist. Înainte de Craciun stătea pe hol. Foarte slăbuţ, cu un zâmbet potolit. Îl aştepta pe Ionuţ Dănciulescu. „A promis că vine”. Primise ghete şi un prosop cu însemnele Dinamo. Dănciulescu nu a putut ajunge atunci. Mai târziu mama lui ne povesteşte doar despre cum va intra baiatul ei în rândul celor ce vor reuşi. A trecut deja de multe faze dificile doar prin luptă. E atât de mândră de fiul ei luptător. Ar face troiţe cu el şi le-ar monta la intersecţii ca lumea să reînveţe să lupte. Ghetele şi fularul îi atârnă deasupra patului, lângă pernă. Echipamentul e împăturit pe un scaun. Pe perete e o fotografie cu băiatul în clasa întâi. Mama povesteşte. Te temi să nu plângă. Nu o face. E rudă doar cu un luptător. Ne spune cum îşi făcea băiatul părul după primele şedinţe de citostatice. E nostimă. Copilul ei a fost ca negrii o vreme şi toată lumea se juca în părul lui. Când îşi va reveni, cei de la Dinamo ar face bine să-l caute. Sigur au nevoie în echipă de jucători care nu ştiu ceînseamnă să pierzi. În plus, s-ar înţelege sigur cu Dănciulescu. Veţi întreba unde e minunea. Vizitaţi-l! Va fi greu să-i uitaţi. Nu au nevoie de milă. Eu am simţit în faţa lor, în schimb, că aş avea. Ultima dată mă plângeam că nu o să pot respecta un deadline la ziar. Antonio ar râde de s-ar prăbuşi de pe pat să mă audă.

Izvorul minunilor

Unii cred ca ni se intampla să trecem zilnic pe lângă minuni, dar suntem prea ocupaţi cu alte nimicuri să le mai putem observa. Alţii vorbesc despre deficienţe ale memoriei când vine vorba de miracole. Să zicem că Dumnezeu ar despărţi luna în felii ca să poţi face tu un cadou drăguţ cuiva. Să zicem că a făcut-o în faţa ta. Tu şi El. Într-un an sunt şanse mari să fii un ateu convins. O să scriu acum rapid despre nişte minuni recente să îngreunez puţin procesul ăsta de uitare.

Anul trecut minunile m-au năpădit în perioada Crăciunului. Spitalul Oncologic Fundeni poate fi şi el acuzat că a permis apariţia acestor fenomene. În primul rând, pentru curioşi, acolo e un fel de casa minunilor. Dacă vă simţiţi trist şi credeţi că o minune v-ar putea pune pe picioare puteţi încerca să treceţi pe acolo. Sunt multe astfel de locuri în lume, evident. Totul e să le treci odată pragul şi să te laşi fermecat.

Minunile au mai multe chipuri. În primul rând, vă apare ceva ce seamănă cu nişte copii pe cinste. Aşa încep minunile. Cu feţe de copii. La spitalul din Fundeni un etaj întreg este dedicat copiilor care au cancer în diverse etape. Dacă îi priviţi deja ca pe nişte persoane lovite nu vă mai întrebaţi de ce nu câştigaţi nici o competiţie sportivă. Copiii luptă. Toţi. Şi foarte mulţi câştigă. O să-i în şir pe cei care îmi vin în minte. Oricine poate trece pe acolo şi să completeze lista. În caz că vă bat gânduri de genul acesta trebuie să vă avertizez. E uşor ca în rugăciuni să puneţi copilaşii aceştia înaintea voastră. Speranţa din ochii lor vă va urmări.

Urmeaza povestile lor!